Tratat de monetă

Ștefan I. Dumitrescu definea moneta (nu agrea termenul „monedă”) ca fiind „o ficțiune cu funcțiune”. Altfel spus, în esență, moneda este în mintea omului, nu în mâinile lui.

Și cum, ceteris paribus, noțiunea de „valoare” nu are decât o semnificație abstractă, atunci și prețul bunurilor se supune regulilor inconcretului – el nu există decât o clipă, doar în momentul în care se execută un contract de vânzare-cumpărare, după care dispare. Deductiv, după cum atenționează profesorul George Virgil Stoenescu pe coperta a patra, dar și inductiv, Ștefan I. Dumitrescu baleiază magistral, descriind un cerc perfect articulat al gândirii monetare din toate timpurile și proferând cu precizie demonetizarea aurului.

Raționamentele perfect construite, deloc străine de pedagogia cameralismului german, dar având și alonja nedisimulată a teribilului nouveau liberalism, conduc, volens nolens, la următoarele concluzii pe marginea Tratatului de monetă: nu poate fi trecut nimic în contul realizărilor umanității care să nu aibă la bază joncțiunea puternică dintre diviziunea muncii și sistemul monetar; cum unitatea monetară nu are și nu este o valoare, devalorizarea monetară sau valorizarea monetară sunt imposibile; dacă putem vorbi de o anumită „putere” a monedei, aceasta nu este altceva decât o „putere de transfer”. Nominalist și liberal în același timp, trecând prin vicisitudinile crunte ale regimului comunist, Ștefan I. Dumitrescu, pe lângă alte nenumărate lucrări importante, lasă moștenire în Tratatul de monetă un model de gândire monetară care, după cum precizează profesorul Silviu Cerna în prefață, face din el „un strălucit reprezentant al școlii economice românești”.