Eu și timpul

„Dar cine sunt băieţii aceştia?“ se întreba cineva uluit, într-un film cu Robert Redford şi Paul Newman. Într-o altă formă, eu îmi consumasem de mult o astfel de mirare, pe la începutul anilor ’60, când, într-o zi, mi-a fost dat să aud un glas neobişnuit urechilor noastre, dedate la trilulilurile muzicii uşoare a epocii. Era o voce gravă, răscolitoare, care te soma, parcă, să nu mai stai, să alergi către Chemarea mării.

Nu mică mi-a fost uimirea când am descoperit că posesoarea era o liceană, mai mică decât noi, studenţi pe acea vreme. Oricum, aparţineam aceleiaşi generaţii. Prilej de mândrie, pentru că, alături de câteva filme, de Cinematecă, de poeţii şaizecişti, Margareta Pâslaru, cu harul ei, ne-a conectat la suflul minunaţilor ani ’60 ai Europei, de care nu ne mai simţeam atât de departe.

Am avut privilegiul de a-i urmări în timp evoluţia, tenacitatea, pasiunea şi inteligenţa cu care şi-a construit o carieră cum nu sunt multe în spaţiul nostru. Dar ce spun eu „şi-a construit“... Ea şi-a îngrijit-o precum pălmaşii, trudind zi de zi, sădind, explorând, apropiindu-se de limite, tatonându-le doar pentru a le învinge, ferindu-şi viaţa de urâtele atingeri ale privirilor joase.

Poate de aceea cântecele ei transmit, dincolo de toate, şi fiorul unei experienţe a curăţeniei sufle­teşti, trecute prin bucurie, seninătate, generozitate, dar şi prin încercări, nelinişti, temeri, luări de la capăt. Mereu şi mereu. Cartea de faţă închide în paginile ei o carieră şi o viaţă care nu s-au concurat niciodată.

S-au împăcat de la bun început. Secretul aparţine numai şi numai artistei. Magda Mihăilescu